La Zimbri

                      I-ai vânat până aproape de extincţie. Şi nu de-acum. De multă vreme. Azi nu-i mai poţi vâna şi nu-i mai poţi vedea în libertate. De dicolo de gard ridică alene capul şi te privesc cu indiferenţă. Masivi, par sfioşi şi fără vlagă. Te-ar putea spinteca, însă, într-o clipă. Nu o fac. Apatia din ochii lor mari, dacă te uiţi mai bine, vei înţelege că este de fapt un reproş; un reproş adânc şi dureros ce izvorăşte din cicatrcea pe care tu ai cotinuat sa i-o adânceşti veacuri de-a rândul. E doar un reproş. Pentru că, spre desebire de tine, de-a lungul aceloraşi veacuri, nu şi-au insuşit darul urii. Trec anii şi puii apar unul câte unul. Încet şi sigur. Gardul înalt îi apră de tine. Pe tine cine te apără de tine? Dacă tot eşti acolo, îngenunchează! Destul i-ai îngenuncheat. Acum  eşti pe tărâmul lor.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: